TRIBUNALUL ARBITRAL CA INSTANȚĂ PRIVATĂ DE JURISDICȚIE

în doctrina europeană și națională. Perspective jurisprudențiale ale CJUE

​

1. Fundamentul juridic și natura tribunalului arbitral

​

Arbitrajul, ca instituție juridică, constituie o formă de jurisdicție alternativă (Alternative Dispute Resolution – ADR), bazată pe autonomia de voință a părților și menită să asigure o soluționare rapidă, confidențială și specializată a litigiilor.

În plan conceptual, arbitrajul se definește ca fiind „o jurisdicție convențională prin care părțile, printr-o convenție arbitrală, încredințează unuia sau mai multor arbitri puterea de a soluționa un litigiu actual ori eventual”¹.

În sistemul de drept român, temeiul normativ se regăsește în Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă (art. 541–621), care consacră caracterul privat, voluntar și jurisdicțional al arbitrajului. În plan european, consacrarea principiului autonomiei arbitrajului derivă din:

Convenția de la New York din 1958 privind recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine;

Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional (Geneva, 1961);

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Bruxelles I bis), care, la art. 1 alin. (2) lit. d), exclude arbitrajul din domeniul său de aplicare, recunoscând astfel caracterul său autonom față de jurisdicția publică.

Această excludere are valoare de recunoaștere normativă a arbitrajului ca instanță privată, supusă propriei logici procedurale, dar cu efecte publice, în măsura în care hotărârea arbitrală este învestită cu formulă executorie de către instanțele statale.

​

2. Tribunalul arbitral – instanță privată cu funcție jurisdicțională

​

Deși tribunalul arbitral este o instituție privată, el exercită o funcție jurisdicțională derivată, în sensul teoretizat de Gaillard și Savage², potrivit căruia „tribunalul arbitral exercită o funcție publică în virtutea unui titlu privat”.

În doctrina românească, Ion Deleanu caracteriza tribunalul arbitral drept o „instanță convențională, dar cu efecte jurisdicționale echivalente”, întrucât hotărârea arbitrală produce autoritate de lucru judecat și poate fi executată silit³.
Așadar, tribunalul arbitral este o instanță privată de jurisdicție, situată la intersecția dintre sfera contractuală și cea publică.

El își trage competența din voința părților, iar puterea sa de a decide cu efecte obligatorii este confirmată de ordinea juridică a statului.

​

3. Doctrina europeană asupra arbitrajului

​

Doctrina europeană contemporană a arbitrajului a evoluat de la o viziune strict contractualistă spre una funcționalistă și autonomă. În concepția clasică (Ripert, Fouchard), arbitrajul era un contract judiciar, însă doctrina modernă, consolidată prin lucrările lui Emmanuel Gaillard, vorbește despre un „ordin juridic arbitral transnațional”, în care tribunalul arbitral exercită o funcție suverană derivată din ordinea juridică a comerțului internațional.

Astfel, în dreptul european, arbitrajul nu mai este doar un mecanism de evitare a instanței, ci o jurisdicție privată recunoscută ca partener al justiției statale, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului echitabil (art. 6 CEDO, art. 47 Carta UE).

​

4. Doctrina națională română

​

Doctrina națională menține caracterul dual al arbitrajului – privat în origine, public în efecte:

Corneliu Bîrsan afirmă că arbitrajul este „o justiție contractuală care funcționează în virtutea legii”⁴;

Gabriel Boroi susține că „arbitrajul are o natură juridică mixtă, întrucât este guvernat de norme de drept privat, dar produce efecte de drept public”⁵;

V. M. Ciobanu adaugă că „tribunalul arbitral nu este o instituție paralelă cu justiția, ci o extensie a acesteia, născută din autonomia de voință”⁶.

În consecință, doctrina românească contemporană acceptă pe deplin ideea că arbitrajul reprezintă o instanță privată cu vocație publică, aptă să pronunțe hotărâri cu efect executoriu, recunoscute de ordinea de drept.

​

5. Jurisprudența CJUE – limitarea autonomiei arbitrale în materia protecției consumatorului

​

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a contribuit decisiv la conturarea unei doctrine europene a compatibilității arbitrajului cu protecția jurisdicțională efectivă.

Curtea a afirmat constant că autonomia arbitrajului nu poate prevala asupra dreptului consumatorului la un proces echitabil și la protecție împotriva clauzelor abuzive, în temeiul Directivei 93/13/CEE și al art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

(a) Cauze jurisprudențiale relevante:

C-168/05, Elisa María Mostaza Claro c. Centro Móvil Milenium SL (2006) – CJUE a decis că instanțele naționale trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze de arbitraj, chiar dacă consumatorul nu a invocat-o.

C-40/08, Asturcom Telecomunicaciones SL c. Cristina Rodríguez Nogueira (2009) – Curtea a statuat că hotărârile arbitrale nu pot fi recunoscute dacă s-au întemeiat pe o clauză arbitrală abuzivă, chiar și atunci când au devenit definitive.

C-377/13, Radlinger și Radlingerová (2016) – CJUE a reafirmat că arbitrajul nu poate priva consumatorul de dreptul la o cale efectivă de atac, consacrat de art. 47 din Cartă.

C-109/20, Bankia SA (2021) – Curtea a subliniat că semnătura consumatorului nu constituie, în sine, consimțământ valabil, dacă nu a existat o informare reală și completă asupra consecințelor arbitrajului.

Prin aceste hotărâri, Curtea a instituit o limită de ordin public european: clauzele arbitrale inserate în contractele de consum sunt nule absolut dacă afectează dreptul la protecție jurisdicțională efectivă.

​

6. Interferența arbitrajului privat cu dreptul public european

Doctrina CJUE a determinat o recalibrare a echilibrului dintre libertatea contractuală și protecția părții slabe din contract.

Astfel, tribunalul arbitral rămâne o instanță privată autonomă, însă numai în măsura în care:

respectă principiile ordinii publice europene,

garantează dreptul la apărare și la informare,

nu eludează competența naturală a instanțelor de stat în domeniul protecției consumatorului.

Prin urmare, autonomia arbitrajului se menține în sfera contractuală și comercială, dar este restrânsă în materia dreptului protecției consumatorilor și a drepturilor fundamentale.

​

7. Concluzii doctrinare

Tribunalul arbitral reprezintă astăzi o instanță privată de jurisdicție, recunoscută ca partener al justiției statale și integrată în spațiul juridic european.

Deși se naște dintr-un acord de voință, autoritatea sa este validată prin recunoașterea statală, ceea ce îi conferă o dublă legitimitate – contractuală și juridică.

Totuși, conform jurisprudenței CJUE, autonomia arbitrajului nu poate fi absolută: ea este supusă principiilor efectivității, proporționalității și protecției jurisdicționale efective.

Astfel, în doctrina europeană actuală, tribunalul arbitral este privit ca o instanță privată cu misiune publică, aptă să administreze justiția în limitele ordinii juridice, fără a o substitui.

​

___________________________________________________

​

Note doctrinare:

Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1998, p. 432.

Emmanuel Gaillard & John Savage (eds.), Fouchard, Gaillard, Goldman on International Commercial Arbitration, Kluwer Law International, 1999, p. 53.

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 764.

Corneliu Bîrsan, Drept procesual civil – Partea generală, Ed. Hamangiu, 2015, p. 441.

Gabriel Boroi, Curs de procedură civilă, Ed. Hamangiu, 2019, p. 733.

V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, 1997, p. 612.